Sertarul lui Nichita Stanescu (filotimia acestui sertar se vede inca de la prima fraza)
A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă. Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îţi speli chipul obosit, potrivindu-ţi-l până când te accepţi să fii.
Mă doare că mărul e măr, sunt bolnav de sâmburi şi de pietre, de patru roţi, de ploaia măruntă, de meteoriţi, de corturi, de pete.
Memoria este act semnificând şirul unor despărţiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ţinem minte!
Daca e să vrem totul, mai bine să nu vrem nimic!
Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.
Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.
Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe.
Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.
Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt în schimb nenumăraţi.
Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe.
O patrie fără de nume nu este o patrie, un om fara renume sau caracter nu este om.
Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.
Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.
Peste ani mă vor bea zeii şi vor simţi în mine gustul tău.
Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?!
Pericolul atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri.
Nu sunt bătrân, sunt străvechi.
Privirile mele sunt drepte, sunt nemişcate, păsările s-ar putea odihni pe ele.
Cel mai frumos catren, de-aş fi in stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuşi.
Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea!
Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, ultima literă - de asemeni; numai trupul cuvântului e în prezent.
Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.
Poezia nu este o concurenţă şi nici un clasament, ci o revelaţie şi un univers. Universul poate fi descoperit în propria inimă sau în inima altora.
Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uităm şi noi cu colţul inimii noastre.
Numai cuvintele au fiinţă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri.
Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.
Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme - ca să aveţi la ce visa!
Aş minţi să spun că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva.
Cel mai desăvârşit duşman şi cel mai mângâietor prieten este propria noastră memorie.
Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge.
Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi să prefer să-l visez.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.
De mult negru mă albisem de mult soare mă-nnoptasem de mult viu mă mult murisem de visare mă aflasem. Vino, tu, cu tine toată ca să-ntruchipăm o roată.
Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
S-ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului din totdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns.
Cinstea nu este o vocaţie, cinstea este o opţiune.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav de ceva între auz şi vedere, de un fel de ochi, un fel de ureche neinventată de ere.
Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele.
Într-o zi pe când mergea cu apostolii săi, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: "Greţos mai duhneşte câinele ăsta!" Iar Iisus zice: "Dar cât de albi sunt dinţii lui!"
Mai puternică decât "ideea" celui care are "ideea", nu poate fi niciodată ideea celui care i-a înţeles "ideea".
Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are.
Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini.
Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.
Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt în schimb nenumăraţi.
Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viaţa merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morţi. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în faţa morţii.
Omul este natura naturii.
Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?!
A plânge nu înseamnă a avea ochi; ci a plânge nu înseamnă decât a
fi.
S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe şi cuvinte... Talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă în timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt.
Să nu-l credeţi pe poet când plânge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. El a stors lucrurile de lacrimi. El plânge cu lacrima lucrurilor...
Eu cred că pământul e plat asemeni unei scânduri groase... că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc şi nici nu răsare acelaşi soare, ci cu totul altul după noroc mai mic sau mai mare.
Când vor seca izvoarele şi când ploile vor pleca în sus, eu şi cu tine ne vom ţine de mână şi vom plânge, ca să nu rămână văduvită de tristeţe această stare de vis.
Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.
Să-i iubim pe poeţi. Să-i iubim pentru că ei există şi pentru că noi existăm. Să iubim poeţii pentru darul cuvântului, cu care sunt investiţi. Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.
Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.
Eu nu ma pot infatisa ochilor tai si nici auzului tau pentru ca eu nu sunt vedere si nici auz. Eu locuiesc undeva intre vedere si auz, eu sunt o tanjire a tuturor organelo omului, o tanjire de cunoastere, o tanjire a simturilor , tanjire a ideilor lui catre perfectiune.
Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi.
Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.
Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră.
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră.
Cine eşti tu, A? tu cea mai omenească şi cea mai absurdă literă, o, tu, sunet glorios!... Tu-mi dansezi prin gură când mor şi sunt aidoma soldatului ridicat şi împins din spate de creşterea ierbii spre cer; şi vreau să nu mai exişti ca să fiu liber de vorbire;... Nu să alerg, ci să plutesc, să trec prin fluvii ca prin raze fără materie, ale căror maluri sunt urechi surde.
A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară abia acum îmi dau
seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.
Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.
Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi.
Memoria este act semnificând şirul unor despărţiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ţinem minte!
Daca e să vrem totul, mai bine să nu vrem nimic!
Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.
Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.
Viaţa este o scurtă absenţă între două inexistenţe.
Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă.
Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt în schimb nenumăraţi.
Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe.
O patrie fără de nume nu este o patrie, un om fara renume sau caracter nu este om.
Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.
Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.
Peste ani mă vor bea zeii şi vor simţi în mine gustul tău.
Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?!
Pericolul atrage pe oameni spre necunoscut, iar necunoscutul spre noi descoperiri.
Nu sunt bătrân, sunt străvechi.
Privirile mele sunt drepte, sunt nemişcate, păsările s-ar putea odihni pe ele.
Cel mai frumos catren, de-aş fi in stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuşi.
Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea!
Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, ultima literă - de asemeni; numai trupul cuvântului e în prezent.
Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.
Poezia nu este o concurenţă şi nici un clasament, ci o revelaţie şi un univers. Universul poate fi descoperit în propria inimă sau în inima altora.
Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uităm şi noi cu colţul inimii noastre.
Numai cuvintele au fiinţă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri.
Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc.
Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme - ca să aveţi la ce visa!
Aş minţi să spun că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva.
Cel mai desăvârşit duşman şi cel mai mângâietor prieten este propria noastră memorie.
Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi şi exprima, iubi şi urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge.
Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi să prefer să-l visez.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.
De mult negru mă albisem de mult soare mă-nnoptasem de mult viu mă mult murisem de visare mă aflasem. Vino, tu, cu tine toată ca să-ntruchipăm o roată.
Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
S-ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului din totdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns.
Cinstea nu este o vocaţie, cinstea este o opţiune.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav de ceva între auz şi vedere, de un fel de ochi, un fel de ureche neinventată de ere.
Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele.
Într-o zi pe când mergea cu apostolii săi, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: "Greţos mai duhneşte câinele ăsta!" Iar Iisus zice: "Dar cât de albi sunt dinţii lui!"
Mai puternică decât "ideea" celui care are "ideea", nu poate fi niciodată ideea celui care i-a înţeles "ideea".
Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice fiinţă umană o are.
Dacă nu am fi superstiţioşi, am fi numai nişte maşini.
Un scriitor este un cititor care îi citeşte pe cititori.
Prietenii mei nu sunt mulţi, dar sunt în schimb nenumăraţi.
Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viaţa merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morţi. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în faţa morţii.
Omul este natura naturii.
Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face?!
A plânge nu înseamnă a avea ochi; ci a plânge nu înseamnă decât a
fi.
S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe şi cuvinte... Talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă în timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt.
Să nu-l credeţi pe poet când plânge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. El a stors lucrurile de lacrimi. El plânge cu lacrima lucrurilor...
Eu cred că pământul e plat asemeni unei scânduri groase... că soarele nu răsare mereu în acelaşi loc şi nici nu răsare acelaşi soare, ci cu totul altul după noroc mai mic sau mai mare.
Când vor seca izvoarele şi când ploile vor pleca în sus, eu şi cu tine ne vom ţine de mână şi vom plânge, ca să nu rămână văduvită de tristeţe această stare de vis.
Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.
Să-i iubim pe poeţi. Să-i iubim pentru că ei există şi pentru că noi existăm. Să iubim poeţii pentru darul cuvântului, cu care sunt investiţi. Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.
Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om.
Eu nu ma pot infatisa ochilor tai si nici auzului tau pentru ca eu nu sunt vedere si nici auz. Eu locuiesc undeva intre vedere si auz, eu sunt o tanjire a tuturor organelo omului, o tanjire de cunoastere, o tanjire a simturilor , tanjire a ideilor lui catre perfectiune.
Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi.
Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.
Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte.
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră.
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră.
Cine eşti tu, A? tu cea mai omenească şi cea mai absurdă literă, o, tu, sunet glorios!... Tu-mi dansezi prin gură când mor şi sunt aidoma soldatului ridicat şi împins din spate de creşterea ierbii spre cer; şi vreau să nu mai exişti ca să fiu liber de vorbire;... Nu să alerg, ci să plutesc, să trec prin fluvii ca prin raze fără materie, ale căror maluri sunt urechi surde.
A trebuit să vin a doua oară, pentru că prima oară abia acum îmi dau
seama că nu există. A trebuit să vin a doua oară ca să-mi dau seama că prima oară nu există niciodată.
Eu sunt o frunză. Parcă tu nu ştii ce este aceea o frunză? Tu cunoşti frunzele copacilor şi prin aceasta le şi stăpâneşti. Însuşi timpul cunoaşte frunzele copacilor şi le stăpâneşte. Când timpul, dinafara frunzelor, se face toamnă, ucide frunzele. Când timpul se face primăvară, le reînvie. Dar timpul el însuşi ar trebui să fie o frunză ca să elucideze frunzele.
Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi.
Nu există om care să nu se fi îndrăgostit vreodată.